‘’În faţa acestor frumuseţi se sfarmã spiritul critic’’ (Al. Odobescu)

Impresii de la repetiţiile "Passe-Partout DP" -22.10.2008

Am avut prilejul de a petrece o zi alături de Ştefan Ruxanda, membru al trupei “Passe-Partout Dan Puric” şi de asemenea uimitoarea experienţă de a viziona o piesă aparţinând acestei trupe.
Ajunse într-un Bucureşti al zilelor noastre, plin de oameni urâţiţi de lupta pe care o duc împotriva sufletelor lor, am văzut nu ceea ce este frumos ci frumosul însuşi. L-am cunoscut pe Ştefan şi am văzut omul frumos care ne-a primit într-un cu totul alt Bucureşti decât cel pe care-l vedeam sfărmându-se sub ochii noştri. Transformat într-un ghid spiritual al scurtului traseu prin degradarea fizică şi morală a acestui oraş, ne-a destăinuit crâmpeie de legendă care suspină din spatele unor clădiri şi locuri pe care oamenii, aceşti roboţi ai secolului nostru, sunt prea ‘’fast’’ ca să le mai observe. L-am văzut apoi repetând pe holul Teatrului Naţional, înconjurat de goliciunea sufletească si mintală a celorlalţi, plin însă de o naturală demnitate creştină; am văzut omul frumos claxonat de şoferi nervoşi, l-am vãzut ignorat de populaţie, marginalizat de autorităţi, iubit şi mângâiat de Dumnezeu. Am văzut omul frumos, cel care ne va arăta cum să ne rugam cu amândouă mâinile. Stând câteva ore alături de cei de la “Passe-Partout DP” realizezi că teoria evoluţionistă trebuie să vină de undeva din viitor; maimuţa nu are puterea de a deveni ceva atât de frumos precum e omul, acesta din urmă însă îndreptându-şi energia în această direcţie a ajuns la capacitatea de a se înrudi cu maimuţa. Omul poate fi orice, de la sfânt la vierme, poate să-şi înalţe sufletul prin Dumnezeu sau să-şi atrofieze creierul de unul singur.
Piesa la care am participat fascineazã prin contrastul izbitor dintre personajele interpretate pe scenă şi mesajul tainic. Ne face să ne întrebăm ce element neidentificabil transfigurează punerea în scenă a unor realităţi dure pentru a le face să devină mărturisitoare. Într-o lume în care aşa cum spune Dl. Dan Puric, artistul creştin a dispărut şi arta e monopolizată, nişte tineri actori cărora le-a insuflat trăirea lui autentică fac din piesă o operaţie pe cord deschis; actorii îşi deschid inima in faţa ta şi-ţi arată cu toată sinceritatea lor ceea ce se află înăuntru, iar sufletul spectatorului nu poate sa rămână inert la un astfel de spectacol. Începe să vibreze la unison cu ceea ce se petrece pe scenă, devine sensibil în faţa ‘’celuilalt’’ şi omul nu mai e simplu spectator ; e implicat.
Sensibilitatea actorilor uimeşte, ei fiind alături de fiecare privitor în parte, mângâindu-i parcă sufletul în timp ce pe scenă se joacă tristeţea şi suferinţa neamului, o instigare la trezire, la deşteptare. Ating cu sensibilitate probleme grave şi dau palme creştine pentru a le îndrepta. Deşi ceea ce se petrece pe scenă e extrem de puternic, spectatorul se simte protejat, pentru că în timp ce ochii văd atâtea drame, actorii au grijă de suflet .
Un teatru diferit, un teatru adevărat , e ceea ce am vãzut la repetiţiile “Passe-Partout DP”. Au fost puse în scenă elemente ale degradării umane, actorii prezentând acest aspect al lumii fără a-l lăsa însă nemodificat. Pe cât de fragili şi sensibili, pe atât de puternici şi plini de nădejde ei întrevăd o soluţie, văd dincolo de ambalajul acestei lumi şi reuşesc să trezească umanul din noi, spectatorul simţind deseori impulsul de a se ridica de pe scaun pentru a-i ajuta pe cei de pe scenă, pentru a se implica. Nimic nu rămâne la fel după terminarea spectacolului. Piesa nu bruschează spectatorul, din contră, începe într-un ritm care-i permite acestuia să i se alipeascã. Totul începe la un nivel la care privitorii să poată înţelege şi să poată participa la ceea ce se petrece pe scenă, actorii mergând parcă încet pe lângã public, pe care îl prinde de mână, iar pe parcursul piesei, publicul nu intră doar în ritmul piesei, ci începe să-i simtă pulsul crescând pe masură ce se înainteazã. Aceeaşi senzaţie te cuprinde şi la spectacolul “Vis”, unde, în prima parte, printre glume de mare rafinament, artistul te strânge cu prietenie la piept, pentru ca la sfârşit să-ţi arate că în acel piept se află un suflet zdrobit dar plin de credintă.
Discutând despre ceea ce s-a petrecut pe scenă Ştefan ne-a mărturisit că teatrul lor conţine altfel de glume. Şi am înţeles că la noi glumele au devenit triste, şi-au schimbat destinul; nu mai putem să fim doar ironici în ceea ce priveşte anumite aspecte ale vieţii, trebuie să le şi transfigurăm. A rămas din glumă doar partea care o face accesibilă mulţimii, începutul e acelaşi, e cunoscut de mult, dar încheierea s-a schimbat, gluma nu se sfârşeşte când începe râsul. Teatrul lor nu e unul de la care să aştepţi permanent ceva, pentru că la final, rolurile se schimbă şi începe să ceară el ceva de la tine. Am înţeles că pentru a ajuta, pentru a transfigura un om, nu poţi să intri peste el, trebuie să-i respecţi intimitatea, să nu-i bruschezi lumea şi să i-o distrugi, oricât de rea ar fi, ci mai degrabă, să încerci să-l scoţi pe el din lumea lui oferindu-i acces la lumea ta.
Se regăseşte în piesele lor ceva continuu, ceva ce simti la fiecare spectacol. Odată ce te-ai lămurit, paradoxdal, nu mai pleci din acelaşi Bucureşti odios: vezi răul, îl identifici, dar tensiunea senină a creştinului îţi dă puterea unui Don Quijote. Nu faci decât să te convingi cã România eternă a lui Dan Puric există, că un limbaj nou insuflat de gena sa creştină se naşte pe stradã, pe tren, între necunoscuţi… Artistul a devenit o punte de legatură între românii autentici care erau împrăştiaţi şi singuri. Nu poţi să nu vezi minunea şi să nu-ţi doreşti din tot sufletul ca România să devină “Passe-Partout Dan Puric”.