Richard Bach: “Ceea ce omida numeşte sfârşitul lumii, înţeleptul numeşte fluture”

Blaga vorbeşte despre cenzura transcedentală şi spune pe înţelesul tuturor de ce nu putem cunoaşte toate misterele universului: pentru că ar trebui să-L cunoaştem pe cel care le-a creat, iar asta ar însemna că finitul -adică noi- ar cunoaşte Infintitul-pe Dumnezeu; ori în momentul în care finitul ar cunoaşte infinitul nu ar rezista şi ar fi distrus sau s-ar autodistruge. Şi atunci ştim că această “cenzură transcedentală” -, faptul că noi nu putem cunoaşte tot- este un mod prin care suntem protejaţi. Protejaţi chiar şi de această diferenţă imensă care există între voinţa -enormă- de a cunoaşte si puterea noastră limitată de cunoaştere. Există totuşi lucruri mari pe care le cunoaştem şi asta datorită unor “filtre” prin care pătrunde cunoaşterea dată de Dumnezeu. Printre aceste filtre se află şi artiştii. Asta am înţeles eu că sunt artiştii. Sunt cei care prin revelaţii, prin cunoaşterea pe linie verticală, ajung să pătrundă mai mult decât ceilalţi în aceste “mistere”, iar prin creaţiile lor ne împărtăşesc şi nouă lucruri minunate. Însă aşa-zişii artişti ai zilelor noastre au pornit într-o direcţie inversă. Nu mai vorbim despre cenzura transcedentală şi despre revelaţie, cenzura lor e una orizontală în care au parte doar de relevaţii, ei încercând să pătrundă în sensurile profunde ale decăderii umane, sărind aşadar de la Dumnezeu la ceva mai prejos decât omul însuşi, construindu-şi un univers foarte ofertant din mizerie, prostie, vulgaritate; pe care îl cercetează plini de interes, iar roadele muncii lor ajung la noi prin extrem de multe căi. Şi totuşi arta adevarată există, iar ceea ce este mai ciudat este că de cele mai multe ori nu este acceptată şi apreciată. Probabil ne-am obişnuit cu mizeria pe care o primim de atâţia ani, probabil suntem prea comozi pentru a schimba falsul cu autenticul sau poate nu mai avem puterea de a recunoaşte valoarea.
În data de 18 decembrie la Catedrala din Piaţa Trandafirilor din Târgu Mureş, un grup de oameni îl ascultă pe domnul Dan Puric, vorbind minunat, cum face de fiecare dată. Discursul lui te vindecă de entuziasmul balcanic, cel care te ia prin surprindere şi te părăseşte în acelaşi mod; îţi dă o putere extraordinară de a depăşi mizeriile din jur şi forţa de a spune lucrurilor pe nume. La sfârşit aflăm de la domnul Puric că a doua zi, 19 dec. la ora 19:00, la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, va avea loc recitalul “VIS”, a cărui vizionare, indiferent a câta este, e un exerciţiu intens pentru suflet. Înţelegerea piesei trece dincolo de gândirea raţională, e nevoie de ceva mult mai puternic decât raţiunea pentru a primi mesajul actorului
A doua zi am sunat la Casa de Bilete a Teatrului Naţional din Târgu Mureş pentru câteva rezervări, însă doamna de acolo nu auzise de aşa ceva. Nu avea informaţii despre faptul că în seara aceea în instituţia culturală în care dânsa era un responsabil angajat, s-ar petrece ceva legat de teatru sau cultură. Tot ce a putut sa-mi spuna a fost “ Domnişoară, singurul eveniment din seara aceasta este “Top 100 cei mai puternici târgumureşeni”. Însă marea mea uimire a fost în momentul în care ajunsă la casa de bilete, faţă în faţă cu cea care le vindea, când am constatat că doamna respectivă nu avea nici cea mai vagă idee despre rolul ei acolo. Am cerut bilete pentru VIS şi am aflat pentru a doua oară că acest spectacol nu are loc, în ciuda faptului că în partea stângă a casieriţei era lipit un afiş destul de vizibil care anunţa acest eveniment. Am insistat, şi după o sforţare a memoriei din partea casieriţei, am primit biletele. În sală, lume aranjată la patru ace, sau poate şi mai multe. Piesa programată pentru ora 19, începe normal cu 20 de minute mai târziu, publicul lăsându-se aşteptat.
Se sting luminile. Începe minunea. Urmează doua ore de artă adevărată. De la început şi până la sfârşit, recitalul domnului Dan Puric nu este altceva decât o uimire din care nu are nici un sens să te trezeşti. Încet şi plin de tandreţe actorul te atrage în sufletul lui, iar drumul spectatorului spre actor este împodobit cu umor, cu sensibilitate, cu iubire. După zeci de minute de bucurie, bucuria cea mai autentică de care ai avut vreodată parte în viaţă, îţi dai seama că ai fost păcălit. Întregul spectacol de până atunci nu a fost decât o mare pregătire pe care actorul o face celor din sală, pentru că în timp ce tu te destinzi, te relaxezi prin râs , prin umor, văzând ce se petrece pe scenă, sufletul tău iese la suprafaţă ultima parte fiindu-i dedicată în întregime. În timp ce tu te simţi minunat, sufletul tău este pe nevăzute pregătit pentru ceea ce va urma. Artistul lucrează pe mai multe planuri, iar scopul nu este altul decât o trezvie a celor din faţa lui. Uneori atacă plin de tandreţe iar alteori mângâie pentru a da putere. La sfârşit sufletul tău stă faţă în faţă cu cel al artistului , faţă în faţă cu un suflet plin de suferinţă, care se jertfeşte pe scenă în faţă a sute de oameni ori de câte ori urcă acolo. Şi în timp ce tu rămâi pe scaun înţelegând mai mult sau mai puţin ce se petrece în faţa ochilor tăi, ceva foarte adânc din tine receptează tot, la un nivel foarte profund. Actorul se zbate în faţa ta încercând să te trezească prin tăcerea lui delicată, dar de o forţă extraordinară.
Două ore de efort fizic extreme de mare, două ore de efort spiritual imens. Un spectacol plin de prospeţime, de autenticitate, de forţă, de credinţă, de nădejde care te învaţă scopul suferinţei, îţi arată puterea care îţi rămâne în urma acestei suferinţe, cât de mult poţi transfigura cu ajutorul ei, înveţi să fii responsabil nu doar pentru tine sau familia ta, ci pentru tot neamul tău, înveţi să te respecţi pe tine şi pe cei din jur, să nu mai accepţi compromisurile oferite de populaţia de lângă tine.
Două ore Dan Puric tace. Dar în aceste două ore sădeşte nişte cuvinte uimitoare în oamenii adevăraţi care îl privesc. Cuvinte pure, adevărate, pline de credinţă. Cuvinte care nu sunt altceva decât rădăcina puternică a faptelor care vor urma. Pentru că nu e firesc să vezi un astfel de spectacol şi să rămâi nepăsător.
Aşadar, arta adevarată încă mai există: arta marturisitoare. Aristul adevărat încă mai există: Dan Puric. Un spectacol care îţi produce cele mai profunde trăiri, care te umple de nădejde şi putere. Un spectacol care mult timp după ce l-ai văzut nu o să te lase în pace, care te învaţă să stai drept şi nu te lasă să îţi găseşti soluţii alternative de viaţă.
Şi atunci, cât de mult trebuie să-ţi fi mutilat sufletul pentru a nu înţelege nimic timp de două ore de minune? Cât de mutilat trebuie să-ţi fie sufletul pentru a rămâne inert atunci când alt suflet se deschide în faţa ta în toată frumuseţea lui? Iar dacă vreţi să aflaţi răspunsul întrebaţi-i pe cei din top “100 cei mai puternici târgumureşeni”, începând cu Mihai Tatulici şi sfârşind cu cel de pe ultimul loc, pentru că se pare că sunt destul de puternici încât să supravieţuiască fără inimă.
La omul Dan Puric “nimic nu e natural, totul e uimire şi mirare”. Totul la el e dăruire, iubire, credinţă. Şi chiar după o întâlnire cu indivizi ca aceştia îşi păstrează mereu seninătatea şi nădejdea, puterea de a-şi continua acest drum minunat.Văzând aşadar reacţia acestor “mari târgumureşeni”, corigenţi la etică, care se pare, se aflau în sală doar pentru a-şi primi onorurile la sfârşitul recitalului, în cadrul unei festivităţi de auto-apreciere, nu pot să nu mă întreb şi eu, privind la realizările acestui mare om: “Cum a putut să-ncapă un vis atât de mare/ În trupul ăsta firav şi slab de Don Quijote?”