Richard Bach: “Ceea ce omida numeşte sfârşitul lumii, înţeleptul numeşte fluture”

Blaga vorbeşte despre cenzura transcedentală şi spune pe înţelesul tuturor de ce nu putem cunoaşte toate misterele universului: pentru că ar trebui să-L cunoaştem pe cel care le-a creat, iar asta ar însemna că finitul -adică noi- ar cunoaşte Infintitul-pe Dumnezeu; ori în momentul în care finitul ar cunoaşte infinitul nu ar rezista şi ar fi distrus sau s-ar autodistruge. Şi atunci ştim că această “cenzură transcedentală” -, faptul că noi nu putem cunoaşte tot- este un mod prin care suntem protejaţi. Protejaţi chiar şi de această diferenţă imensă care există între voinţa -enormă- de a cunoaşte si puterea noastră limitată de cunoaştere. Există totuşi lucruri mari pe care le cunoaştem şi asta datorită unor “filtre” prin care pătrunde cunoaşterea dată de Dumnezeu. Printre aceste filtre se află şi artiştii. Asta am înţeles eu că sunt artiştii. Sunt cei care prin revelaţii, prin cunoaşterea pe linie verticală, ajung să pătrundă mai mult decât ceilalţi în aceste “mistere”, iar prin creaţiile lor ne împărtăşesc şi nouă lucruri minunate. Însă aşa-zişii artişti ai zilelor noastre au pornit într-o direcţie inversă. Nu mai vorbim despre cenzura transcedentală şi despre revelaţie, cenzura lor e una orizontală în care au parte doar de relevaţii, ei încercând să pătrundă în sensurile profunde ale decăderii umane, sărind aşadar de la Dumnezeu la ceva mai prejos decât omul însuşi, construindu-şi un univers foarte ofertant din mizerie, prostie, vulgaritate; pe care îl cercetează plini de interes, iar roadele muncii lor ajung la noi prin extrem de multe căi. Şi totuşi arta adevarată există, iar ceea ce este mai ciudat este că de cele mai multe ori nu este acceptată şi apreciată. Probabil ne-am obişnuit cu mizeria pe care o primim de atâţia ani, probabil suntem prea comozi pentru a schimba falsul cu autenticul sau poate nu mai avem puterea de a recunoaşte valoarea.
În data de 18 decembrie la Catedrala din Piaţa Trandafirilor din Târgu Mureş, un grup de oameni îl ascultă pe domnul Dan Puric, vorbind minunat, cum face de fiecare dată. Discursul lui te vindecă de entuziasmul balcanic, cel care te ia prin surprindere şi te părăseşte în acelaşi mod; îţi dă o putere extraordinară de a depăşi mizeriile din jur şi forţa de a spune lucrurilor pe nume. La sfârşit aflăm de la domnul Puric că a doua zi, 19 dec. la ora 19:00, la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, va avea loc recitalul “VIS”, a cărui vizionare, indiferent a câta este, e un exerciţiu intens pentru suflet. Înţelegerea piesei trece dincolo de gândirea raţională, e nevoie de ceva mult mai puternic decât raţiunea pentru a primi mesajul actorului
A doua zi am sunat la Casa de Bilete a Teatrului Naţional din Târgu Mureş pentru câteva rezervări, însă doamna de acolo nu auzise de aşa ceva. Nu avea informaţii despre faptul că în seara aceea în instituţia culturală în care dânsa era un responsabil angajat, s-ar petrece ceva legat de teatru sau cultură. Tot ce a putut sa-mi spuna a fost “ Domnişoară, singurul eveniment din seara aceasta este “Top 100 cei mai puternici târgumureşeni”. Însă marea mea uimire a fost în momentul în care ajunsă la casa de bilete, faţă în faţă cu cea care le vindea, când am constatat că doamna respectivă nu avea nici cea mai vagă idee despre rolul ei acolo. Am cerut bilete pentru VIS şi am aflat pentru a doua oară că acest spectacol nu are loc, în ciuda faptului că în partea stângă a casieriţei era lipit un afiş destul de vizibil care anunţa acest eveniment. Am insistat, şi după o sforţare a memoriei din partea casieriţei, am primit biletele. În sală, lume aranjată la patru ace, sau poate şi mai multe. Piesa programată pentru ora 19, începe normal cu 20 de minute mai târziu, publicul lăsându-se aşteptat.
Se sting luminile. Începe minunea. Urmează doua ore de artă adevărată. De la început şi până la sfârşit, recitalul domnului Dan Puric nu este altceva decât o uimire din care nu are nici un sens să te trezeşti. Încet şi plin de tandreţe actorul te atrage în sufletul lui, iar drumul spectatorului spre actor este împodobit cu umor, cu sensibilitate, cu iubire. După zeci de minute de bucurie, bucuria cea mai autentică de care ai avut vreodată parte în viaţă, îţi dai seama că ai fost păcălit. Întregul spectacol de până atunci nu a fost decât o mare pregătire pe care actorul o face celor din sală, pentru că în timp ce tu te destinzi, te relaxezi prin râs , prin umor, văzând ce se petrece pe scenă, sufletul tău iese la suprafaţă ultima parte fiindu-i dedicată în întregime. În timp ce tu te simţi minunat, sufletul tău este pe nevăzute pregătit pentru ceea ce va urma. Artistul lucrează pe mai multe planuri, iar scopul nu este altul decât o trezvie a celor din faţa lui. Uneori atacă plin de tandreţe iar alteori mângâie pentru a da putere. La sfârşit sufletul tău stă faţă în faţă cu cel al artistului , faţă în faţă cu un suflet plin de suferinţă, care se jertfeşte pe scenă în faţă a sute de oameni ori de câte ori urcă acolo. Şi în timp ce tu rămâi pe scaun înţelegând mai mult sau mai puţin ce se petrece în faţa ochilor tăi, ceva foarte adânc din tine receptează tot, la un nivel foarte profund. Actorul se zbate în faţa ta încercând să te trezească prin tăcerea lui delicată, dar de o forţă extraordinară.
Două ore de efort fizic extreme de mare, două ore de efort spiritual imens. Un spectacol plin de prospeţime, de autenticitate, de forţă, de credinţă, de nădejde care te învaţă scopul suferinţei, îţi arată puterea care îţi rămâne în urma acestei suferinţe, cât de mult poţi transfigura cu ajutorul ei, înveţi să fii responsabil nu doar pentru tine sau familia ta, ci pentru tot neamul tău, înveţi să te respecţi pe tine şi pe cei din jur, să nu mai accepţi compromisurile oferite de populaţia de lângă tine.
Două ore Dan Puric tace. Dar în aceste două ore sădeşte nişte cuvinte uimitoare în oamenii adevăraţi care îl privesc. Cuvinte pure, adevărate, pline de credinţă. Cuvinte care nu sunt altceva decât rădăcina puternică a faptelor care vor urma. Pentru că nu e firesc să vezi un astfel de spectacol şi să rămâi nepăsător.
Aşadar, arta adevarată încă mai există: arta marturisitoare. Aristul adevărat încă mai există: Dan Puric. Un spectacol care îţi produce cele mai profunde trăiri, care te umple de nădejde şi putere. Un spectacol care mult timp după ce l-ai văzut nu o să te lase în pace, care te învaţă să stai drept şi nu te lasă să îţi găseşti soluţii alternative de viaţă.
Şi atunci, cât de mult trebuie să-ţi fi mutilat sufletul pentru a nu înţelege nimic timp de două ore de minune? Cât de mutilat trebuie să-ţi fie sufletul pentru a rămâne inert atunci când alt suflet se deschide în faţa ta în toată frumuseţea lui? Iar dacă vreţi să aflaţi răspunsul întrebaţi-i pe cei din top “100 cei mai puternici târgumureşeni”, începând cu Mihai Tatulici şi sfârşind cu cel de pe ultimul loc, pentru că se pare că sunt destul de puternici încât să supravieţuiască fără inimă.
La omul Dan Puric “nimic nu e natural, totul e uimire şi mirare”. Totul la el e dăruire, iubire, credinţă. Şi chiar după o întâlnire cu indivizi ca aceştia îşi păstrează mereu seninătatea şi nădejdea, puterea de a-şi continua acest drum minunat.Văzând aşadar reacţia acestor “mari târgumureşeni”, corigenţi la etică, care se pare, se aflau în sală doar pentru a-şi primi onorurile la sfârşitul recitalului, în cadrul unei festivităţi de auto-apreciere, nu pot să nu mă întreb şi eu, privind la realizările acestui mare om: “Cum a putut să-ncapă un vis atât de mare/ În trupul ăsta firav şi slab de Don Quijote?”

‘’În faţa acestor frumuseţi se sfarmã spiritul critic’’ (Al. Odobescu)

Impresii de la repetiţiile "Passe-Partout DP" -22.10.2008

Am avut prilejul de a petrece o zi alături de Ştefan Ruxanda, membru al trupei “Passe-Partout Dan Puric” şi de asemenea uimitoarea experienţă de a viziona o piesă aparţinând acestei trupe.
Ajunse într-un Bucureşti al zilelor noastre, plin de oameni urâţiţi de lupta pe care o duc împotriva sufletelor lor, am văzut nu ceea ce este frumos ci frumosul însuşi. L-am cunoscut pe Ştefan şi am văzut omul frumos care ne-a primit într-un cu totul alt Bucureşti decât cel pe care-l vedeam sfărmându-se sub ochii noştri. Transformat într-un ghid spiritual al scurtului traseu prin degradarea fizică şi morală a acestui oraş, ne-a destăinuit crâmpeie de legendă care suspină din spatele unor clădiri şi locuri pe care oamenii, aceşti roboţi ai secolului nostru, sunt prea ‘’fast’’ ca să le mai observe. L-am văzut apoi repetând pe holul Teatrului Naţional, înconjurat de goliciunea sufletească si mintală a celorlalţi, plin însă de o naturală demnitate creştină; am văzut omul frumos claxonat de şoferi nervoşi, l-am vãzut ignorat de populaţie, marginalizat de autorităţi, iubit şi mângâiat de Dumnezeu. Am văzut omul frumos, cel care ne va arăta cum să ne rugam cu amândouă mâinile. Stând câteva ore alături de cei de la “Passe-Partout DP” realizezi că teoria evoluţionistă trebuie să vină de undeva din viitor; maimuţa nu are puterea de a deveni ceva atât de frumos precum e omul, acesta din urmă însă îndreptându-şi energia în această direcţie a ajuns la capacitatea de a se înrudi cu maimuţa. Omul poate fi orice, de la sfânt la vierme, poate să-şi înalţe sufletul prin Dumnezeu sau să-şi atrofieze creierul de unul singur.
Piesa la care am participat fascineazã prin contrastul izbitor dintre personajele interpretate pe scenă şi mesajul tainic. Ne face să ne întrebăm ce element neidentificabil transfigurează punerea în scenă a unor realităţi dure pentru a le face să devină mărturisitoare. Într-o lume în care aşa cum spune Dl. Dan Puric, artistul creştin a dispărut şi arta e monopolizată, nişte tineri actori cărora le-a insuflat trăirea lui autentică fac din piesă o operaţie pe cord deschis; actorii îşi deschid inima in faţa ta şi-ţi arată cu toată sinceritatea lor ceea ce se află înăuntru, iar sufletul spectatorului nu poate sa rămână inert la un astfel de spectacol. Începe să vibreze la unison cu ceea ce se petrece pe scenă, devine sensibil în faţa ‘’celuilalt’’ şi omul nu mai e simplu spectator ; e implicat.
Sensibilitatea actorilor uimeşte, ei fiind alături de fiecare privitor în parte, mângâindu-i parcă sufletul în timp ce pe scenă se joacă tristeţea şi suferinţa neamului, o instigare la trezire, la deşteptare. Ating cu sensibilitate probleme grave şi dau palme creştine pentru a le îndrepta. Deşi ceea ce se petrece pe scenă e extrem de puternic, spectatorul se simte protejat, pentru că în timp ce ochii văd atâtea drame, actorii au grijă de suflet .
Un teatru diferit, un teatru adevărat , e ceea ce am vãzut la repetiţiile “Passe-Partout DP”. Au fost puse în scenă elemente ale degradării umane, actorii prezentând acest aspect al lumii fără a-l lăsa însă nemodificat. Pe cât de fragili şi sensibili, pe atât de puternici şi plini de nădejde ei întrevăd o soluţie, văd dincolo de ambalajul acestei lumi şi reuşesc să trezească umanul din noi, spectatorul simţind deseori impulsul de a se ridica de pe scaun pentru a-i ajuta pe cei de pe scenă, pentru a se implica. Nimic nu rămâne la fel după terminarea spectacolului. Piesa nu bruschează spectatorul, din contră, începe într-un ritm care-i permite acestuia să i se alipeascã. Totul începe la un nivel la care privitorii să poată înţelege şi să poată participa la ceea ce se petrece pe scenă, actorii mergând parcă încet pe lângã public, pe care îl prinde de mână, iar pe parcursul piesei, publicul nu intră doar în ritmul piesei, ci începe să-i simtă pulsul crescând pe masură ce se înainteazã. Aceeaşi senzaţie te cuprinde şi la spectacolul “Vis”, unde, în prima parte, printre glume de mare rafinament, artistul te strânge cu prietenie la piept, pentru ca la sfârşit să-ţi arate că în acel piept se află un suflet zdrobit dar plin de credintă.
Discutând despre ceea ce s-a petrecut pe scenă Ştefan ne-a mărturisit că teatrul lor conţine altfel de glume. Şi am înţeles că la noi glumele au devenit triste, şi-au schimbat destinul; nu mai putem să fim doar ironici în ceea ce priveşte anumite aspecte ale vieţii, trebuie să le şi transfigurăm. A rămas din glumă doar partea care o face accesibilă mulţimii, începutul e acelaşi, e cunoscut de mult, dar încheierea s-a schimbat, gluma nu se sfârşeşte când începe râsul. Teatrul lor nu e unul de la care să aştepţi permanent ceva, pentru că la final, rolurile se schimbă şi începe să ceară el ceva de la tine. Am înţeles că pentru a ajuta, pentru a transfigura un om, nu poţi să intri peste el, trebuie să-i respecţi intimitatea, să nu-i bruschezi lumea şi să i-o distrugi, oricât de rea ar fi, ci mai degrabă, să încerci să-l scoţi pe el din lumea lui oferindu-i acces la lumea ta.
Se regăseşte în piesele lor ceva continuu, ceva ce simti la fiecare spectacol. Odată ce te-ai lămurit, paradoxdal, nu mai pleci din acelaşi Bucureşti odios: vezi răul, îl identifici, dar tensiunea senină a creştinului îţi dă puterea unui Don Quijote. Nu faci decât să te convingi cã România eternă a lui Dan Puric există, că un limbaj nou insuflat de gena sa creştină se naşte pe stradã, pe tren, între necunoscuţi… Artistul a devenit o punte de legatură între românii autentici care erau împrăştiaţi şi singuri. Nu poţi să nu vezi minunea şi să nu-ţi doreşti din tot sufletul ca România să devină “Passe-Partout Dan Puric”.

"Arta mare, arta adevărată, e una creştină!" (Dan Puric)

Acesta este blogul Asociaţiei Studenţilor pentru Artă Creştină (A.S.A.C).

A.S.A.C s-a lansat pe data de 14 decembrie 2008 odată cu organizarea a două spectacole de teatru ale Companiei "Passe-Partout Dan Puric" insoţite de discutii libere cu actorii "Passe-Partout DP" dar si de prezentarea carţii "A treia Forţă. Romania Profundă" de către Ovidiu Hurduzeu, autor al cărtii alături de Mircea Platon.

Iniţiativa porneşte în urma conştientizării atat a situaţiei în care se află arta şi societatea contemporană, cat şi o conştientizare generală a nevoii de a o transfigura -lămurire datorată Domnului Dan Puric.

Într-o lume în care toţi oamenii aleargă să-şi asigure supravieţuirea personală, apare un om -Dan Puric- care ne vorbeşte despre Romania profundă, despre artistul creştin, despre neam şi despre aproapele care s-a jertfit pentru noi în închisorile comuniste.

Aşadar, A.S.A.C. îşi propune să contribuie la ceea ce, deşi ar trebui să numim normalitate, a devenit o alternativă : arta mare, prin urmare creştină şi mai ales invers.

Membrii asociaţiei se vor ocupa pentru început de organizarea unor evenimente artistice-creştine care vor fi anunţate din timp pe acest blog.